Sper să nu pară desfrâu rețeta de…poale-n brâu

Publicat deMihaiela Sare si PiperPublicat înUncategorized

Chiar vei fi infatuat cu așa un aluat/ Un kil de făină fină cu ce credeți că se-mbină?/ Drojdie(25 gr) ușor frecată până când e diluată/ Cu zahăr, o linguriță… Iar într-o mică oliță/ Zahăr(o lingură), lapte(400 ml), ceva unt(100 gr) topite la foc „mărunt”/Mai spargem și niste ouă, nu prea multe, numai două/ Vei fi super încântat de e bine frământat!

Cât coca-și află măsura facem rapid umplutura/ Grăsuță brânză de vacă(800 gr) cu trei ouă se îneacă/ Zahăr(150 gr), coajă de lămâie, aroma să vă mângâie…

După 30 de minute nu cumva să vă derute/ Aluatul arătos chiar de pare mai…burtos!

Nu tre’ să fii prea isteț ca să-ntinzi cu-n făcăleț/ Toată coca pe un blat până obții un pătrat/ Iar apoi cu un cuțit în opt părți l-am „ciopârțit”

Cum gustoase vrem să fie punem făr-economie/ Toată brânzica de vaci…

Și ca să știi cum să faci/ Îți șoptesc un șiretlic: faci din aluat un…plic

Când ai plicurile toate, un singur gălbenuș bate cu două linguri de lapte

Și mângâie cu desfrâu toate poalele în brâu

Un miros îmbietor vă va „lovi” din cuptor după 30 de minute…

Dar să dovediți virtute/ Totul va fi răsfățat cu mult zahăr vanilat.

Și acum vă spun în grabă fără nici un pic de șagă, ești grăsuță, slăbănoagă?

Toate veți fi încântate de plăcintele-aromate!

Și îndată vor fi goale tot ce-a fost umput cu…poale!

Publicat de Mihaiela Sare si Piper

Despre mine ce să spun, ce cuvinte să adun ca-n adevărul lor să crezi… Versuri dintr-o melodie a copilăriei mele…Versuri ce pot cânta povestea oricărei vieți ca a mea - complicat de simplă… M-am născut un pic mai târziu decât ar fi trebuit dar mi-am ales un loc de excepție – Miclești – cel mai frumos loc pe care-l puteam găsi! Ținut cu grijă în căușul dealurilor împădurite, străjuit de Movila lui Burcel și alintat mereu de cântecele și jocurile costumelor populare autentice, Micleștiul meu drag mi-a legănat copilăria și mi-a format personalitatea ce avea mai apoi să mă ajute să înțeleg de ce viața trebuie trăită așa cum ni s-a dat. Pentru că la trei ani și jumătate reușeam să-i scriu bilețele la spital mamei, dorința de a fi într-o băncuță îmbrăcată în uniformă a fost foarte mare așa că pentru a nu mai fi nevoită să-și lase treburile și să mă caute pe la școală, la ușile claselor de care-mi lipeam urechea să ascult lecțiile, mama, cu bunăvoința și înțelegerea domnului învățător Lupu, a reușit să mă înscrie la cinci ani și opt luni în clasa I. Bănuiesc că bucuria de a mă “delega” școlăriță nu l-a ținut prea mult pe domnul învățător pentru că știind aproape de dinafară abecedarul și matematica am început să fiu mai năzdravană decât permitea legea, drept pentru care eram des trimisă după tabla mare de lemn din clasă, unde am petrecut cele mai vesele zile, în special când erau “răsplătiți” din aceleași considerente Romeo sau Petrică, împreună cu care puneam la cale “cumințenia” următoare. Îmi amintesc cu atâta drag perioada copilăriei ca elev, cu momentul când am fost făcută pionier la Podul Înalt, cu năstrușnicele săptămâni de practică la cules de struguri, cu focurile aprinse la sfârșit de an școlar pe dealul ce mi se părea că atinge cerul, cu emoțiile cu care recitam pe scena Căminului cultural Dușmancele lui George Coșbuc sau Mistrețul cu colți de argint a lui Șt. A. Doinaș, cu mândria de a purta șnurul galben de comandant de detașament, dar mai ales pe cel albastru de comandant de unitate, cu orele petrecute la ansamblul folcloric unde domnul Luca m-a învățat să cânt la vioară, cu bucuria cu care împrumutam cărți de la biblioteca școlii unde doamna Butnaru, mirându-se că le aduc prea repede mă punea să le povestesc conținutul sau de la biblioteca din Căminul cultural de unde puteam lua mai multe cărți decât era “legal” pentru că domnul Bulai avea încredere că le înapoiez la timp și câte altele cu care aș putea arăta că Amintirile marelui nostru povestitor Ion Creangă pot constitui un fel de ghid de utilizare a clipelor minunate trecute dar niciodată uitate. După ce am absolvit Liceul Gheorghe Roșca Codreanu din Bârlad, nu am avut inspirația de a-mi alege bine facultatea pe care voiam să o urmez, dar am avut norocul de a fi acceptată ca suplinitor necalificat la Școala Generală Chircești, unde am predat limba română și limba rusă. Țin minte plăcerea și mândria cu care îmi făceam schițele de lecție pentru fiecare oră și teama de fiecare zi de a nu-l dezamăgi pe domnul director, cel care mi-a dăruit pasiunea pentru munca la catedră, dorința de a mă educa și perfecționa pentru a putea educa și modela caractere. Primul an la catedră, prima inspecție… La clasa a VII-a, ora de gramatică, substantivul. După ce repetăm cum aflăm genul substantivelor cu o-două pentru feminin, un-doi pentru masculin și un-două pentru neutru, copiii dau exemple: clasă, copil, respectiv bec. Ca să punctez retenția și transferul întreb printre altele cum recunoaștem substantivele neutre. Gheorghiță, un băiat nu tocmai printre primii la învățătură și disciplină flutura cu disperare toate degetele. Bucuroasă că în sfârșit poate și vrea să răspundă și el, îl numesc. “Deci, tovarășa, noi recunoștem substantivele neutre pentru că…luminează!” De atunci poate am tratat inspecțiile ca pe ceva ce se termină zâmbind… Perioada ce a urmat nu aș vrea să facă parte în totalitate din amintiri… Au fost însă și realizări, cea mai mare fiind minunea de a deveni mama lui Edi, un copil pentru care viața de aici a devenit la un moment dat plictisitoare și “de…vreme” a urcat într-o galaxie potrivită lui unde să o inspire pe Oana și împreună să ne vegheze pe cei ce uităm câteodată să apreciem valoarea darurilor lui Dumnezeu. Nu a încetat însă să îmi trimită în fiecare zi fie un bob de rouă pe sufletu-mi uscat ori o rază de soare să-mi șteargă lacrima, o frunză galbenă să-mi coloreze inima ori un fulg vesel pe zâmbetu-mi ce stă să se stingă. De-atunci am învățat că ceea ce au scris Dostoievski și Nietzsche în “Elogiul suferinței” se adeverește. “Cu cât suferința este mai atroce, mai multă și mai intensă, cu atât se impune disciplina din fântâna căreia au crescut înălțările omului. Prin disciplina suferinței sunt revigorate frumusețea, viul, viața însăși…” Am absolvit Facultatea de Sociologie-Psihologie și un master în Educație integrată la Universitatea București reușind să adun peste 30 de ani în învățământ, o viață de om care a mers mereu în paralel cu viața personală, echilibrând talerul când cea din urmă apăsa prea greu. Sunt în al șaptelea an de directorat, o funcție pe care am acceptat-o doar pentru faptul că mă face să mă simt încă utilă și pe care o pot “purta” cu drag și respect doar datorită oamenilor care formează echipa, cei fără de care funcțiile de conducere nu ar putea exista. Copiii speciali lângă care sunt de atâta vreme m-au ajutat să cunosc și să trăiesc sentimente și satisfacții intense și imense. În toți acești ani nu am încercat nicicând să adaptez copiii la lumea pe care o considerăm majoritatea că-i a noastră! Mi se pare chiar un paradox să vorbim despre adaptarea unor copii la lumea noastră şi nu invers. Lângă acești copii am învățat că lucrurile pe care ni le dorim nu le putem obţine niciodată cerându-le sau luptându-ne pentru ele. Cum poţi să lupţi pentru tandreţe? Sau pentru duioşie? Cel mult poţi să le aştepţi şi sigur le vei afla în ochii acestor copii care, privindu-te doar, te roagă să nu încetezi niciodată să zâmbeşti nici atunci când eşti trist, pentru că nu se ştie cine se poate încălzi cu zâmbetul tău! Căutăm uneori cu disperare fericirea şi nu ştim că o putem găsi atât de aproape de noi, în zâmbetul pe care li-l putem dărui. Pentru aceasta nu trebuie decât să ne gândim mai puţin la noi înşine pentru a-i putea vedea şi pe cei din jurul nostru. Să-i ascultăm, să-i auzim, să-i ajutăm să simtă că-i ascultăm și că-i auzim… Sunt clipe când simt că am obosit, că nu mai am putere să lupt și-atunci Dumnezeu în mărinimia Sa îmi trimite câte un semn – ori îmi aduce un om deosebit care-mi îndreaptă pașii indeciși, ori mă face să înțeleg ce murmură frunzele când cad și-și fac planuri pentru primăvara ce va urma, ori mă ajută să aud cât de frumos poate povesti ploaia lacrimii mele că e prea mică pentru a aduce suferință. Poate de aceea voi ține seama de sfatul lui Pirandello și îmi voi spune că „Viaţa nu se explică, ci se trăieşte...” Prof. Mihaiela Șerban

7 gânduri despre „Sper să nu pară desfrâu rețeta de…poale-n brâu”

Lasă un comentariu

Proiectează un site ca acesta, cu WordPress.com
Începe